Mândru că sunt un român umilit?!

De ceva vreme îmi stăruie în minte o întrebare pe care, mai mult ca sigur, şi voi v-aţi pus-o: de ce aş fi mândru că sunt român? Sigur că, în primul rând, nu a fost alegerea mea să mă nasc român, la fel cum nu eu am fost cel care a decis să fiu bărbat, şi nu femeie, oaie, câine sau mai ştii naiba ce altă orătanie. Apoi, mărturisesc că, dacă cineva mi-ar fi acordat şansa unică să-mi aleg naţia, fiţi siguri că, în niciun caz, nu aş fi hotărât să fiu de acelaşi neam cu Ponta, Iliescu, Năstase, Băsescu, Udrea, Antonescu şi alţi politruci care nu fac deloc cinste acestei naţii. Sigur că „iubitorii” de vadimisme vor fi primii care vor ridica piatra şi-mi vor zdrobi nesimţirea că nu pot şi nici nu vreau să mă mândresc cu originile mele mioritice. Însă, daţi-mi voie să nu mă simt deloc demn atunci când, din pur patriotism, încerc totuşi să-mi plătesc… cocoşat birurile către un stat corupt până în măduva oaselor, un stat care ia de pe tine şi ultimul rând de piele pentru a umfla buzunarele celor care-l conduc.

Nu, din păcate, nu am motive întemeiate să fiu mândru că sunt român, în condiţiile în care m-am născut într-o ţară în care legea se negociază ca la piaţă, iar infractorii sunt protejaţi de politrucii care, fără nici o umbră de remuşcare, îşi bagă mâinile mizerabile în buzunarele celor cu pensii şi salarii mici, celor defavorizati, celor umiliţi, celor batjocoriţi. Cum să fii mândru când, zilnic, eşti adâncit într-o criză politico-economico-socială, generată în mare măsură de succesiunea de guvernări iresponsabile a politrucilor incompetenţi de la Bucureşti, ce nici în ruptul capului nu şi-ar abandona scaunele de sub dosurile incapabile?

Sunt conştient că jena ce mă cuprinde atunci când trec graniţa şi prezint paşaportul, în nu ştiu ce vamă vest-europeană, nu are de-a face prea mult cu nesimţirea vecinului meu bucureştean, ce se face că uită să mă mai salute după ce a aflat întâmplător, bietul de el, că-mi datorează bani de câţiva ani, când l-am ajutat, dintr-un pur spirit ardelenesc. Nu, vecinul meu a avut doar neşansa să fi trăit câţiva ani printre românii de după Carpaţi şi, din păcate, i s-a transmis şi lui infecţia. Sentimentul de ruşine ce mă cuprinde se datorează, exclusiv, comportamentului iresponsabil al guvernanţilor de astăzi şi de ieri, dar şi al întregii clase politice ce a condus România în ultimii 24 de ani. Acestea sunt rezultatele mutaţiei genetice pe care noi, ca români, o perpetuăm fără să ştim sau să vrem. Şi, totuşi, cum adevărul doare de cele mai multe ori, trebuie să înţelegem că ne cam merităm soarta. Conducătorii noştri sunt exact imaginea fidelă a acestui popor. Ei sunt, de altfel, oglinda noastră. Nu cred că sunt nici primul, dar nici ultimul care a ajuns la concluzia că suntem un popor laş, oportunist, hoţ şi lipsit de patriotism. Că există printre noi şi excepţii, sunt perfect de acord. Însă realitatea este cea care am amintit-o mai sus. Şi nu de azi, de ieri, ea, relitatea despre care vă vorbeam, dăinuie de secole întregi. Ceea ce ne face pe noi, “ceilalţi”, să fim prea mici în faţa adevărului.

Până la urmă, discernământul, corectitudinea sau etalonul moral, buna credinţă sau educaţia nu prea au de-a face cu opţiunile noastre sau cu locaţia în care ne-am născut. Cu educaţia primită, însă, da. La fel, suntem tentaţi, deseori, să împărţim lumea în alb şi negru, cinstit sau hoţ, frumos sau urât, român sau neamţ. Fără vreo nuanţă de gri la orizont. O fi bine, o fi rău, chiar nu ştiu. Cert este că, în această zi, în acest moment, în acest loc, aş fi preferat ca în locul unui român alb, hoţ (scuze pentru tautologie) şi frumos, să fiu un neamţ negru, urât, dar caracterizat ca fiind un individ cinstit.

One Thought to “Mândru că sunt un român umilit?!”

  1. Anonim

    Hai sa fim mandri ca suntem ARDELENI!

Leave a Comment